Ion Negoitescu: Singularitate si (l)abilitate | Marian Victor Buciu

Ion Negoitescu inclina categoric, adanc, inspre absorbtia teoriei in creatie. Teoria, in acest sens, ar trebui sa fie „invizibila”, stravezie, sa nu se vada, doar sa se stravada undeva, in profunzime. In „Poezia lui Eminescu”, exegetul noteaza ca „teoria a trecut cu totul in opera pe care Eminescu a publicat-o” (editia a II-a, p. 106).Teoria are rostul de a fundamenta si ea este fundamentala, generala, cuprinzatoare, totala, da seama de tot, dar primordial ramane abstracta. Negoitescu crede, sunt nevoit sa precizez, ca teoria devine abstracta la modul, s-ar spune, concret, intrucat ea activeaza senzitiv gandirea: „teoria trebuie sa lucreze cu esente, sa pipaie poezia in sine” („Insemnari critice”, p. 74).Teoria nu este arta, nici nu poate sa imite arta, oricare dintre arte, cu atat mai putin muzica, o arta cruciala. In „jurnalul” din 1948, adaugat in acest volum, citim ca „valorile teoretice nu suporta o travestire muzicala” (p. 352). Si tot acolo: „Nu pot asculta muzica de Wagner fara o neliniste teoretica” (p. 356). Teoria este, asadar, la Negoitescu, traita dramatic...