Jurnal Vol.1: 1973-1975 - Alexander Schmemann

Minciuna, îngrozitoarea minciună a „religiozității”. Meschinăria „credincioșilor”. Și lehamitea! Mizeria teologiei și mulțumirea ei de sine. Încruntarea. „Seriozitatea” fără har. Cum se poate așa ceva dacă avem credință în Dumnezeu? La cincizeci de ani - dezamăgit de „religie”. Nu de credință, de ceea ce-i veșnic și fundamental: tout est ailleurs (Julien Green). Mi-e aproape cu neputință să mai rabd prostia asta - „studiul academic al duhovniciei”. Atât de fără rost, de gol, de fariseic. I s-a lăsat a înțelege omului „evlavios” că Dumnezeu e acolo unde există „religie” și de aceea începe să respingă cu dispreț și împăcare de sine tot ce nu-i „religie”, fără să înțeleagă că rostul religiei e doar să le umple pe „toate” de lumină, să le „readucă” la Dumnezeu, să le transforme în comuniune cu Dumnezeu. n Mereu același gând: celor cărora li s-a făcut darul vieții, iar asta presupune o percepție „religioasă” a acesteia, au mult mai puțin nevoie de „religie”, care vine de cele mai multe ori din lipsă, nu din abundență, din teama de viață și nu din recunoștința față de ea. Iar această religie fără bucurie, fără viață, dezgustă. Dezgustă mai ales pentru că are, față de viață, o atitudine de condamnare și de ură. n Câtă dreptate mi se pare că am că Hristos la nimic nu se împotrivește mai mult decât religiei, pâclei sale învăluitoare, echivoce, ademenitoare. În lumea căzută, cel mai groaznic lucru - religia căzută. E ticsită de draci. n E de doi bani concepția modernă despre religie ca bun de consum duhovnicesc: self-fulfillment... S-a înlăturat diavolul, apoi iadul, apoi păcatul - și iată că nu a mai rămas nimic, decât acest bun de consum: fie o vădită escrocherie, fie un umanism difuz. Cu toate acestea, frica, chiar frica religioasă, e mult mai prezentă în lume ca înainte, doar că nu-i deloc teama de Dumnezeu. n În timp ce eu, cu trecerea anilor, am ajuns să văd în „religie” principala primejdie pentru credință. Credința în Dumnezeu și în Hristos, pe de o parte, și în „religie”, pe de alta, sunt experiențe complet diferite; de aceea actuala „întoarcere la religie” mă îngrozește - tocmai ea stă la baza afluenței de studenți care vin la noi, a „succesului” ambiguu al Ortodoxiei. Oricât de aproape de „blasfemie” sună asta, în acea atmosferă mă simt uneori - și din ce în ce mai des! - ca cel treaz printre chercheliți într-o „ireală” tavernă. Și-mi vine să ies la aer curat, să văd cerul și stelele, să ating viața reală și să-L simt pe Dumnezeu în ea, nu într-o „sacralitate” narcotică. n n Traducere din limba italiană de Cătălin Bogdan.