Strajerii cataratori si taramul din reflexia apei - Veronica Vacaras

Cartea noastră e despre Străjerii Cățărători, un neam de luptători curajoși, care, cu mulți ani înainte să se nască străbunii noștri, locuiau în inima pădurilor din Armandia. În acele vremuri îndepărtate, pădurile erau fără început și fără capăt, neatinse de piciorul și securea oamenilor. Stejarii din codri erau falnici și viguroși, iar trunchiurile lor abia de puteau fi cuprinse de zece oameni. Crengile stejarilor erau cât trunchiurile copacilor mari din zilele noastre! Iar rădăcinile arătau ca niște șerpi uriași încolăciți între bolovani și pietre. Unele rădăcini erau băgate în adâncurile pământului, altele se întindeau pe suprafața lui, împletindu-se și amestecându-se cu rădăcinile copacilor vecini, în așa fel încât era greu să-ți dai seama cărui copac îi aparțin. Copacii din codru erau îmbrăcați cu liane. Ramurile lianelor creșteau lipite de trunchiuri sau atârnau peste crengi ca niște mantale uriașe pentru giganții verzi. Atât de bătrâni erau stejarii din poveste! Nimeni nu putea fi mai bătrân decât ei, doar cerul și pământul erau mai străvechi decât pădurile din povestea noastră. În timpurile acelea îndepărtate, străjerii locuiau pe muntele Stâncenar, situat în partea de miazăzi a regatului Armandia. Muntele era izolat de restul regatului datorită reliefului său stâncos și anevoios de urcat. Ca să ajungi în Straja, trebuia să străbați una dintre cele trei trecători aflate la hotarele de jos ale muntelui sau să urci cele zece praguri ale Cascadelor, care nu erau ușor de urcat. Chiar și așa, numărul celor care reușeau să ajungă în așezarea străjerilor era mic de tot, deoarece era aproape cu neputință să străbați pădurile lor neumblate fără călăuză, fără îndrumători încercați. Mulți străini care s-au aventurat pe meleagurile cățărătorilor au pierit. Nimeni n-a mai auzit de cei rătăciți în pădurile străjerilor. Atât de greu și anevoios era drumul spre așezarea lor! Născuți și crescuți în inima unor păduri fără capăt, străjerii erau obișnuiți din timpuri străvechi să-și învețe copiii să se cațere prin copaci înainte să meargă pe jos. Războinicii din neamul străjerilor zburau printre copaci ca și cum ar avea aripi. Brațele și picioarele lor erau vânjoase și pline de mușchi. Iar sufletele... Sufletele erau libere, pline de curaj și bărbăție. Curajul și iscusința lor contribuiau mult la această stare de spirit. Fiind un neam de războinici, străjerii nu se fereau de greutăți. Dimpotrivă, greutățile îi făceau mai îndrăzneți, mai puternici, mai semeți. Străjerii erau un neam neclintit și cu multă tărie sufletească. Calitățile lor de cățărători iscusiți i-au ajutat să iasă învingători din toate luptele pe care le-au purtat de-a lungul veacurilor. Atât de neînfricați și cutezători erau străjerii din Straja! Pe timpul străjerilor, în Armandia s-au întâmplat mai multe lucruri stranii și misterioase pentru oamenii din regat. Pădurile de-atunci își deschideau și își închideau hotarele, copacii vorbeau între ei, animalele stăteau la sfat, oamenii își construiau casele în copaci, iar vrăjitorii puneau la cale războaie, năzuind să stăpânească peste oameni. Și tot pe timpul străjerilor, în regat se răspândiră zvonuri despre întâmplări ciudate, de-a dreptul miraculoase pentru vremurile de-atunci. Oamenii vorbeau între ei despre două tărâmuri ascunse, două lumi, pe cât de asemănătoare, pe-atât de diferite. Tărâmurile puteau fi văzute doar în preajma apelor, iar drumul dintre ele era ascuns de ochii muritorilor simpli. Doar cei Aleși puteau călători între lumi. Însă numărul Aleșilor era foarte mic. Atât de multe miracole nemaipomenite se întâmplară pe timpul străjerilor! Doar în basme le mai puteai întâlni! Anii s-au scurs... Zvonurile s-au transformat în legende. Străjerii au dispărut odată cu pădurile vechi. Nimeni n-a mai pomenit despre ei de veacuri. Până astăzi... când s-a izvodit povestea noastră... - Veronica Văcăraș O atmosferă misterioasă, evocatoare și cu un aer fantastic se instalează de la debutul acestei cărți, o atmosferă de natură să intrige, dar și să atragă, deopotrivă, ceea ce deja dovedește știința alcătuirii unei scrieri de care ne convinge a fi stăpână autoarea, Veronica Văcăraș. Autoarea de față este o curajoasă care abordează un gen vecin, pornit din povestea acestui ținut numit Armandia, în care personajele principale sunt vitejii cățărători. Dar de ce ne-am mira noi, neamul care aproape că am pornit în literatură cu Harap Alb căutând șalate în Grădina Ursului, însoțit de Flămânzilă, Setilă și Ochilă… Basmul e întâia probă a încercării cititorului în treburile fantasticului, ale imaginației debordate și ale înțelepciunii presărate între rânduri! Și dacă ar fi să ne apropiem temporal de pragurile pe care noi înșine le trecem, să-l amintim pe Victor Eftimiu! Peste dezamăgirea parțialului eșec din tinerețe, când își încercase norocul în mediul parizian, Victor Eftimiu și-a dobândit imensul succes la publicul românesc. Acestuia, reînvierea basmului românesc în piese de teatru i-a plăcut așa mult, încât sălile erau pline, mai ales de tineri! Esența basmului demonstra că are puterea de a rezista timpului. Veronica Văcăraș este o scriitoare îndrăzneață, de tenacitate narativă deosebită, despre a cărei carieră nu știu absolut nimic. De la o autoare îndrăzneață - care aruncă un ochi în trecut pentru a ști și a cuteza să rupă tiparele, să surprindă și, până la urmă, să ne învețe, cu subtilitate de psiholog și cu inimă de femeie - și o editoare dispusă să meargă pe căi mai puțin bătătorite și să se entuziasmeze în fața unui manuscris, de acolo pornește această carte pe care o țineți în fața dumneavoastră, mari și mici, tineri și înțelepți, iar eu vă spun doar că merită să o citiți. Nu veți fi dezamăgiți! - Cleopatra Lorințiu